41419 (Notiunea si clasificarea actelor juridice civile /на латыни/), страница 9

Deoarece majoritatea actelor juridice civile o alcătuiesc contractele mi-am propus în continuare să expun, în detaliu, procedeele şi modalităţile de încheiere a acestora.

Astfel, în virtutea principiului consensualităţii, contractul se formează din momentul în care s-a realizat acordul de voinţă (în afară de cazul când părţile au înţeles să subordoneze acordul lor definitiv redactat şi unui înscris. Prin urmare problema determinării momentului în care se încheie contractul nu se pune în cazul în care părţile sunt de faţă, ori când acordul de voinţe se încheie prin telefon. O atare problemă intervine însă în cazul contractelor ce se încheie prin corespondenţă.

Pentru a determina momentul în care acceptarea îşi produce efectele, trebuie analizat voinţa celui care acceptă oferta spre a vedea dacă acesta, la ceea ce conţine, a înţeles să se angajeze din momentul când a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea sau numai din momentul expedierii lui. Aceasta constituie o problemă de fapt, ce va fi soluţionată, ca atare, de către instanţă (care va avea de ales între această expediere şi cea a semnării înscrisului). Dar cum şi după expedierea înscrisului de acceptare semnatarul o poate revoca, se pune problema dacă momentul când a ajuns la ofertant. O atare problemă nu mai priveşte însă acceptarea ca atare, ci ea priveşte momentul însuşi al încheierii contractului moment din care desigur, acceptarea nu mai poate fi revocată.

În mod logic, cum contractul se formează numai prin simplul consimţământ, s-ar putea spune că el se încheie din momentul în care s-au întâlnit cele două voinţe exprimate prin ofertă şi acceptare. Împotriva acestei soluţii s-ar putea obiecta însă că ofertantul nu poate fi obligat cât timp nu ştie că oferta a fost acceptată, şi că acordul de voinţe a fost realizat. Mai mult, s-ar putea spune acelaşi lucru şi despre acceptare şi anume că nici acceptantul nu poate fi obligat cât timp nu ştie că acceptarea sa a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Părţile s-ar afla astfel într-un cerc vicios, care ar face imposibilă contractarea prin corespondenţă, sau din care nu ar putea ieşi decât recurgând la prezumţii (cum ar fi, de pildă, aceea că faptul ajungerii acceptării la ofertant face să se prezume că acesta a luat cunoştinţă de acceptare).

Referitor la toate aceste aspecte pe care poate să le prezinte problema determinării momentului în care se consideră încheiat contractul, în doctrină se întâlnesc mai multe soluţii care ar putea fi grupate astfel:

Sistemul misiunii sau al declaraţiunii. În virtutea acestui sistem se consideră că un contract se formează chiar din momentul acceptării ofertei, deoarece acceptarea acesteia constituie singura condiţie necesară pentru naşterea contractului.

În acest sistem însă, determinarea momentului încheierii contractului ar depinde numai de voinţa acceptantului ofertei, care, deşi a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea, ar putea să-l trimită mult mai târziu, ori să nu-l trimită deloc. De aceea, s-a propus ca acest sistem să fie completat, aşa încât momentul formării contractului să fie considerat numai cel în care acceptantul a expediat acceptarea sa (de pildă, trimis scrisoarea la poştă, a expediat telegrama). Astfel amendat, sistemul propus se numeşte sistemul expedierii acceptării. Împotriva lui s-a ridicat însă obiecţia că, în cadrul acestui sistem, acceptantul este împiedicat să revoce acceptarea expediată, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.

Sistemul recepţiunii. Potrivit acestui sistem, acceptarea este considerată irevocabilă numai din momentul în care a ajuns la cunoştinţa ofertantului, drept urmare, numai la acel moment contractul se consideră încheiat.

Dar şi cu privire la ajungerea acceptării la cunoştinţa ofertantului se pot lua în considerare două momente diferite, fie acela în care ofertantul i-a, efectiv, cunoştinţă de acceptarea ofertei sale, fie acela în care acceptarea ajunge la ofertant chiar dacă (sau chiar când) acesta nu a luat cunoştinţă despre acest lucru.

Sistemul informaţiunii. Potrivit acestui sistem, contractul se încheie în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Acest sistem prezintă însă inconvinientul că încheierea contractului se află la discreţia ofertantului care, deşi a primit înscrisul cuprinzând acceptarea, nu ia cunoştinţă de ea; pe lângă aceasta, uneori este greu să se stabilească momentul exact în care ofertantul a cunoscut conţinutul înscrisului respectiv.

Din această cauză, sistemul a fost amendat în sensul că, în virtutea lui contractul se considera încheiat din momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant; din acest fapt se prezintă până la dovada contrară, că ofertantul a luat cunoştinţă efectiv de acceptare. Proba contrară pe care ar putea s-o aducă ofertantul constă în a dovedi că, fără nici o culpă din partea lui, nu a luat cunoştinţă de acceptare. În mod practic, această prezumţie duce la soluţia că un contract este socotit încheiat din momentul primirii acceptării, adică potrivit sistemului recepţiunii.

La baza oricărei soluţii a acestei probleme se află intenţia părţilor, certă ori prezumată. De aceea în lipsa unei stipulaţii exprese, momentul încheierii contractului urmează să fie determinat prin interpretarea voinţei părţilor. Astfel, sunt situaţii în care contractul se încheie fără nici o îndoială, din chiar momentul acceptării ofertei. Ca exemplu, în acest sens se poate cita cazul în care ofertantul emite “comanda” de a i se livra un produs (fapt din care se prezumă că el a primit acceptarea ofertei) şi în general, de câte ori oferta poate fi acceptată tacit. În asemenea situaţii, contractul este format din momentul când a început executarea lui şi deci, după acest moment, ofertantul, chiar dacă nu i s-a adus la cunoştinţă acceptarea, nu-şi poate retrage oferta.

În alte cazuri, dimpotrivă, contractul nu poate fi socotit ca fiind încheiat din momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare; de pildă, atunci când oferta a fost făcută cu indicarea unui termen, în care urmează să parvină răspunsul, precum şi în cazul în care oferta a fost făcută, în acelaşi timp mai multor persoane şi când contractul se consideră încheiat din momentul sosirii primei acceptări.

În cazul în care acceptarea ajunge la ofertant după expirarea termenului expres sau tacit, prevăzut pentru acceptare, ea este totuşi eficientă şi deci contractul se încheie, dar numai cu condiţia ca ofertantul să încunoştinţeze pe acceptant că, deşi tardivă, acceptarea sa este luată în consideraţie. Această încunoştinţare este cerută chiar şi în cazul în care tardivitatea ajungerii la ofertant nu-i poate fi imputată acceptantului.

În cazul contractelor solemne, momentul încheierii lor este data când, pe lângă acordul părţilor, au fost îndeplinite şi condiţiile de formă cerute, deoarece în lipsa acestora contractul este nul.

În contractele unilaterale, propunerea este obligatorie de îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută. Contractele reale se consideră încheiate în momentul predării lucrului respectiv ca urmare a acordului părţilor. Până la acest moment, acordul părţilor constituie numai o promisiune de contractare.

Interesul practic al determinării momentului încheierii contractului.

Cu privire la momentul încheierii contractului se pot învedera următoarele:

• În raport cu acest moment se va aprecia, dacă revocarea ofertei ori a acceptării a fost sau nu tardivă;

• Moartea sau incapacitatea ofertantului ori a acceptantului întâmplate după încheierea contractului, nu mai produc nici un efet; dacă s-au produs mai înainte, oricare dintre aceste fapte, împiedică formarea contractului;

• Existenţa viciilor de consimţământ se apreciază la momentul încheierii contractului;

• Conflictul legilor în timp se rezolvă în raport cu data încheierii contractului. Contractul este cârmuit de legea în vigoare la momentul încheierii lui;

• Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacă legea sau părţile nu fixează alt termen. Astfel, în contractele translative de drepturi reale, cum este vânzarea, transmiterea dreptului de proprietate asupra mărfii operează din momentul încheierii contractului şi tot din acel moment riscurile pieirii fortuite a lucrului sunt în sarcina dobânditorului. Drept urmare, dacă un lucru a fost transmis mai multor persoane, fără ca preferinţa între aceste persoane să rezulte din îndeplinirea formelor unui sistem de publicitate sau din luarea în posesie a lucrului, va fi preferat cel care a încheiat primul contractul;

• Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare a diferitelor termene, precum acela privind prescripţia extinctivă;

• În cazul unei oferte făcute mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv de mai mulţi destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat;

• Momentul încheierii contractului determină şi locul, forma acestuia, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta cum ar fi de pildă, determinarea instanţei competente teritorial, să soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul respectiv.

Promisiunea de contract

Caracterizare.

Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil între părţi prin care acestea se obligă să încheie, în viitor, contractul respectiv. Obiectul acordului prealabil îl formează deci numai încheierea ulterioară a contractului.

Beneficiarul acestei promisiuni are drept de a cere încheierea contractului înăuntrul unui anumit termen, iar promitentul este ţinut la o obligaţie de a face (adică de a încheia contractul, la cererea celeilalte părţi).

Pentru ca promisiunea de contract să fie valabilă, trebuie să îndeplinească, în momentul încheierii ei, toate condiţiile generale de validitate ale unui contract şi să cuprindă toate elementele esenţiale ale viitorului contract, aşa încât, prin simpla exercitare a dreptului său, de către beneficiar, contractul propriu-zis să fie încheiat.

În momentul încheierii promisiunii de contract, promitentul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a se obliga prin contract a cărei încheiere ulterioară o trimite.

Beneficiarul promisiunii trebuie să fie capabil în momentul realizării promisiunii, deoarece numai atunci el se obligă.

Caracterul licit al cauzei şi al obiectului trebuie, de asemenea, apreciat la momentul realizării promisiunii.

Promisiunea de contract dă naştere numai la un drept de creanţă, chiar dacă prin contractul, în vederea căruia s-a făcut promisiunea, s-ar constitui ori s-ar transmite un drept real; constituirea ori transmiterea unui drept real nu se poate realiza decât în momentul perfectării contractului propriu-zis prin realizarea promisiunii. Până atunci nu există decât un drept de creanţă.

Utilizarea practică a promisiunii de vânzare se învederează prin interesul pe care l-ar avea părţile la un moment dat, de a nu încheia, de îndată contractul (de pildă fiindcă nu au autorizaţiile necesare), ci de a-şi rezerva această posibilitate pentru mai târziu.

Uneori promisiunea de contract are un caracter sinalagmatic sau bilateral, în sensul că ambele părţi se obligă de a încheia în viitor, un contract (de pildă, încheierea unui contract pentru vânzarea unui mobil, care nu se poate face decât cu autorizaţia prealabilă a autorităţii respective şi întocmirea unui act autentic). Acordul părţilor de a vinde (şi respectiv de a cumpăra) un asemenea imobil, acord constatat printr-un înscris sub semnătură privată, are valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare. Iar dacă totuşi contractul de vânzare nu se va încheia, din vina uneia dintre părţi (care ar refuza să ceară autorizaţia, ori să se înfăţişeze, la întocmirea actului notarial) cealaltă parte poate cere poate cere despăgubirea pentru prejudiciul cauzat, ca la orice obligaţie de a face, căreia nu i s-a dat curs.

Alteori promisiunea de contract se prezintă sub forma stipulării unui drept de preferinţă, în virtutea căruia promitentul se obligă ca în cazul în care va vinde lucrul respectiv, să prefere la preţ egal, pe beneficiarul promisiunii de contract condiţionată, adică sub condiţie prostetativă simplă.

Comparaţia între oferta de a contracta şi promisiunea de contract. Întrucât, atât în cazul promisiunii de contract, cât şi în cazul ofertei de a contracta este vorba de o obligaţie asumată cu privire la încheierea, în viitor, a unui contract, o precizarea a deosebirilor dintre aceste două instituţii juridice se impune.

Oferta este un act juridic unilateral şi îşi păstrează acest caracter până la acceptarea ei de către destinatar, pe când promisiunea de contract – chiar când are caracterul unilateral – constituie un acord de voinţă, deci un act juridic bilateral sau un adevărat contract, la baza căruia se află o ofertă şi o acceptare. Din această cauză oferta poate fi revocată, cât timp nu a fost acceptată, adică atât timp cât se prezintă ca ofertă, în timp ce promisiunea de contract se stinge numai prin expirarea termenului stipulat, sau prin pierirea lucrului, obiect al contractului promis, devenind caducă.

În afară de aceste situaţii, promisiunea de contract continuă deci să oblige, chiar dacă promitentul a devenit între timp incapabil, şi ea este transmisibilă prin moarte (trece la moştenitori) fie activ fie pasiv – ca orice obligaţie contractuală – cu excepţia cazului în care a fost stipulată.